Ultimul trecut (Tot morți)

O pătură de stele cade ca un oblon erodat peste o zi în care era să fim uitați,
Reflexii fragede ne colorează fețele și îngânăm secrete ostile ca între frați.
Se schimbă culoarea cerului iar noi apreciem confortul unui străin
Dar repausul degradant din sicriu continuă să ne amintească de coșmarul pe care îl trăim.
Ne-a legat o violență fină și delicată cât timp am comis păcate ca un favor.
Nimeni nu suspină, nu regretă, nu atinge, dar suntem tumefiați de dor.
Înfruntăm percepții tăioase care ne-au creat cicatrici și răni abisale.
Toți te acompaniem în acest zbor în care etalezi aripi din petale.
Într-o frenezie de sfinți, ne străduim din răsputeri să nu uităm cumva
Că nu este doar o poveste auzită, că nu i s-a întâmplat altcuiva.
Am învățat să plasăm amintiri identice ca borne în timp, pe vechiul orizont.
Le aclamăm, le invocăm, dar încercările de resurecție ricoșează rarefiat ca un resort.
Incitarea la visare este curmată deoarece pe lumină va durea cel mai acut.
Am fost întrerupți de o scânteie care s-a prăbușit pe trupul fără conținut.
În întuneric știm mai bine că durerea este doar o crudă fantasmă.
Nimeni nu plânge, nu intuiește textura, nu zdrobește pielea lui ca o plasmă.
Va fi pentru totdeauna o oglindă în cer care va reflecta setea de el zile și nopți.
Claritatea lui se va regenera când va fi întâmpinat de brațele sfinților morți.
Cade chiar acum tenebrul și va spăla praful, flama și ale noastre nume
Iar pe noi toți ne așteaptă un giulgiu aspru și eternitatea expusă în gropi comune.
Amintiri și visuri frânte brusc se desprind de pe carcasa lui osoasă...
Percepția sa a fost nimicirea timpului în piese și nici o piatră neîntoarsă.
O mare centură de aer calm și dezordonat precede fulgere și tunete dezlănțuite.
Își anunță prima noapte în singurătate printr-o simfonie sălbatică de vuiete.
Sunetele unui chin și al unui elogiu îl saltă spre o descompunere în temutul pustiu.
Ne dezintegrăm și noi și deja se zărește o luminozitate obscură lângă sicriu.
Pătrund raze prin corpurile noastre și pe lângă ele, prin răni și memorii în exfoliere.
De lângă cruce, o radiografie discontinuă se proiectează peste bolți îndoliate de stele...
Vine ziua când vom merge iar umăr la umăr, cu coșciugul pe umărul nostru.
Prietenul nostru drag va fi sensibil mai sus, țintit acum de un monstru.
Visăm să avem amnezie doar față de el, dar îl simțim la fiecare pas epuizat.
Marșul furibund al cortegiului se intensifică odată cu mirosul aspru emanat.
Suntem idoli modelați de alintul morții care vor mai fi pomeniți doar în melancolii
Sau în prohod, cântecul de leagăn pentru cei care mor tineri și rămân veșnic copii.
Moartea se degajă dar toți rămân în convoiul care irigă regrete în negrul strident.
Trecem prin tranșee rigide. Sicriul se zdruncină. Îngeri moi ne anihilează eficient. Lent...
Toți s-au fixat la căpătâiul său și vor fi martorii unei înmormântări în catifea.
Rage fiul luat din inima uscată a mamei fiindcă va fi absent la ceea ce va urma.
Din doliul ce apasă capacul erupe trecutul mort, cazat în grădina regală de piatră.
Suntem aproape ajunși în prag și aflăm că letargia nu epuizează miracole și nu iartă.
Extenuați, lăsăm tortura să geamă, izbutește să cearnă ecouri dislocând zbiarăte de temut.
Amintirile par acum filme despre fantome. Scanez banda și fotografii. Eu nu știu unde sunt.
Am încremenit și am uitat nume, fețe prizoniere în beznă, cusute în negura vie.
Cortegiul e acum tăcut și privește în gol, către trupul înghețat din care se desprinde câte o fâșie.
Unicul mort pălește irevocabil când muzica difuză izbucnește pe fundal.
Un calvar apărat de-o rază și de reziduurile demiurgului dintr-un voal.
Pare să doară scena care rulează deoarece se iscă o revoltă extenuantă în cer;
Un ultim omagiu, uniți, înainte să se tragă cortina peste cavoul său de fier.
-Nu plângeți și nu-mi mai vorbiți, le-a spus demonilor cu un murmur intim.
Să vă amintiți de noi în fiecare zi după momentul în care o să pierim.
Voi mai ști oare dacă ceilalți vor mai trăi sau când vor muri?
Mă va purta speranța înapoi în timp și ne vom întâlni să ne reînvii...?
Acum zac peste gratii de cavouri profanate și nu mai știu ce am simțit.
Sceptrul e fixat pe masacrul lacrimilor și luminează trupul vânăt și ciuruit.
Un cadavru decimat de formol din care va curge torențial un râu de infecție.
-Sunt un mort scobit, țâșnesc brutal fragmente de carne în orice direcție.
Un corp fără nucleu, captiv, în corzi, pe baricade, cade într-un somn de veci pe căi străbătute.
Piere și lumina. Ultimul asalt al gloriei se mistuie între incantații și ecouri mute.
Nu o să uităm ziua în care ai murit, o himeră pe un drum umbrit.
Sentința pare finisată, căci tu îl parcurgi într-un giulgiu în franjuri, găurit.
Foi cu partitura clopotului zboară spre fețe purtate, fără expresie și se dărâmă.
Zoaie de lacrimi uzate, dar limpezi, se năpustesc asupra clipei de tăcere din țărână...
Mortul este iertat când stropii amari năvălesc praful tăcut și abătut.
Resimțim balada morții adiind în pământ. Doar uitarea mai vine. Se risipesc ani din unicul trecut.
Coșciugul va coborî în bernă, într-o plajă de cenușă, iar armata de oseminte spre eternitate te saltă.
Ești purtat pe brațe cangrenate și amputate, acompaniat pe scenă de copilăria noastră moartă.
O clepsidră putrezită peste care este țesută o pânză de urlete, de când omul e așezat pe ramuri de oase.
E întuneric în pământ. Încercăm să te tragem înapoi, dar ne izbim de armura ta din mătase.
Ne zgâriem de o perdea de raze care împăturește un infern secvențial, dezertor dintr-un paradis stins.
Nemurirea ta fără sfârșit se încovoaie sub noi și de acum declinul nu mai e un viciu pretins.
Suspine vibrează când cuiele despică lemnul și generează un val de plecăciuni peste mormântul sfărâmat.
Mortul primește onoruri în genunchi și e ovaționat cu salve de armă secată, ca un despot întunecat.
Țărușurile străpung și pământul, bolovanii asimetrici acoperă scândurile reci, iar eu privesc spre nicăieri.
Peste țipete, în gropi și în tranșee, sunt numele expuse, atârnând în lanțuri, care mai recunosc doar dureri...
Titluri rostite în agitație fiindcă pământul se răstoarnă și îndoaie sicriul, făcându-l un început frânt.
-Dragii mei, mamă, tată, să nu mă uitați, chiar dacă nu mai sunt cu voi să vă încânt.
În cavou e acum o sculptură osoasă animată, dornică de mobilitate, în spatele cortinei de mâini prăbușite.
Nemurirea ta e repetiție, știută de cruci alterate, fără nume și de goliciunea îndoliată din morminte.
Dărâmat peste coșciug, iau contact cu o altă lume unde dublurile noastre sunt nenăscute.
Dominate de renunțare, sunt și căptușite cu tenebru, încătușate de coroane boante, în așchii, cusute...
Sicriul se surpă, capacul se deformează și începe să răsufle visuri prăpădite, o anomalie conturată postum.
Gardul viu uman absoarbe flori, îngenunchierile înfipte acaparează geneza și o transformă în scrum.
Sângele și fumul sedimentează în subteran un relief defunct, în colaps, care din amintiri s-a cernut.
Copiii dezertori rămân fără muniție, simt uzura, iar lipsa de locomoție din cavou îndeamnă la un veșnic zăcut.
-Ce te face frumoasă, viață ? Acum în epilog realizez că a fost despre familie, iar o parte din mine te-a iubit.
Nu va urma... Voi mai apărea doar la trecut, în memorii false, închipuite de prieteni care nu m-au rănit.
O parte din mine a reținut amintiri care nu s-au petrecut, dar aparțin altcuiva și sunt un scut după înhumare.
Pe lângă groapă sunt rămășițe de venă înfundată din care a curs venin fără încetare...
În veșmântul de schele e deja o armonie între o negură ce curge cu presiune și ceață.
Osemintele și organele veștejite sunt devorate. Pleoapele sigilate. Doar beznă în față.
Transfuzia cu toxic ia o altă turnură când ruine sfinte înhață renumele predat și anesteziat.
Corpul e retușat de putrefacție, va fi alungat din colonie și va agoniza naufragiat.
Pământul radiază acum tragism, este pelerinaj la mormânt și se îngână un imn.
Se iscă un flux de copii inerți care îi intonează doar atât: Ajută-ne să construim !
-Sunt în paragină, în pânza de urlete, defunct, dar lucid. Știu că eu nu mă mai întorc acasă.
Resimt o nostalgie palidă, o angoasă strivitoare, iar malurile de pământ m-apasă.
De-abia acum după ce s-au luat mâinile de pe cruce și tăcerea crunt s-a așternut,
Din ochii mei stinși și pustiiți se retrag imagini redând amintiri din ultimul trecut.
O să vă ajut să clădiți, ne apucăm de săpat în matcă, jos, spre paradis, după răsărit.
Demonul înaripat l-a învelit cu o pătură de stele, a suflat roua de pe el și i-a șoptit:

...

(întunecime)

-Final-

-A fost despre mine de la început până la sfârșit !

VaLi.